Impresii de la Noaptea Literaturii

A venit multă lume la Fundaţia Lowendal, într-o casă mare de lângă Grădina Icoanei. Fiecare institut cultural din cele zece participante la Noaptea literaturii europene a primit câte o sală, unde diverse persoane au citit pentru public mai multe fragmente din scriitorii respectivelor ţări.

Am fost sceptică de la început, pentru că cititul este un act individual, sau rezervat unui mediu restrâns, cel mai bine format din două persoane. Îmi place când îmi citeşte cineva. Temerile mi s-au dovedit justificate, era gălăgie, bulibăşeală şi nimeni nu-şi găsea liniştea de a sta şi asculta. Cred că singurele activităţi gustate cu adevărat de oameni în adunări sînt ospeţele, dansurile şi pălăvrăgeala.

Cel mai bine s-au aranjat spaniolii de la Institutul Cervantes, care au avut la dispoziţie podul, şi polonezii, care au avut o cameră spaţioasă şi luminoasă. Nici ICR-ul n-a stat rău, în curte, unde era aer curat (spre deosebire de celelalte camere unde abia se putea respira) şi mirosea a tei, erau destule scaune şi aveau şi microfon. Cel mai prost a fost pentru portughezi, care au nimerit pe hol, unde vacarmul nu s-a oprit deloc.

Spaniolii au fost cel mai bine organizaţi şi cei mai generoşi. Au fost de altfel singurii care au oferit o trataţie, sangria, tortilla şi ce o mai fi fost. Au avut şi lectura care mi-a plăcut cel mai mult, din Detectivii sălbatici de Roberto Bolano. Cartea va apărea în curând la editura Leda. Ciprian Măceşaru a citit cu real interes pentru text. Spre deosebire de el, ceilalţi cititori pe care i-am ascultat nu m-au impresionat prea tare. Hanno Hofer a fost un dezastru, a mormăit ca un elev slab, aşa că n-am rezistat prea mult la lectura lui din Vaclav Havel. Luca Niculescu mi-a plăcut citind din Călătorind spre Babadag, de Andrzej Stasiuk. Irina-Margareta Nistor este neschimbată, ce să zic mai mult. A făcut lectura din Yourcenar sfâşietoare. Marius Manole nu şi-a făcut apariţia la francezi, unde era programat să citească.
La români am stat câteva minute, timp în care am auzit cuvântul pulă de cinci ori, grefat pe un text de doi bani. Citea Filip Florian, probabil din Blazare, de Petre Barbu.

Ascultând acele fragmente din autori contemporani m-am întrebat: de ce nu se mai scrie literatură frumoasă, mare?
Pentru că oamenii au frică de ridicol şi nu mai au curajul să trăiască. Nu îşi mai exprimă sentimentele. Şi nici nu se mai foloseşte limbajul, nu se mai deschide gura, elocinţa este desuetă. Influenţa culturii occidentale face ravagii. Panait Istrati scria în anii '30 că preferă să se întoarcă la Brăila, pentru că acolo mai poate găsi oameni care îşi exprimă sufletul, spre deosebire de cei din Franţa sau Elveţia, pe unde trăise.

Nu se mai izbucneşte în cîntec pe stradă sau în public. Singurii care mai cîntă spontan sînt ţiganii. Ei mai păstrează acea inocenţă sălbatică, de aceea străinii albi sînt atraşi de ei. Recent m-am încrucişat pe Splai cu doi adolescenţi care cîntau frumos în duet, de dragoste, în timp ce mergeau spre Lipscani.

Poezia este instituţionalizată, publicată şi comentată, nu scrisă aşa, de florile mărului, ca un strigăt de admiraţie sau de jale, sau recitată spontan, aşa cum făcea un unchiuleţ de-al meu la ţară. Prin anii '90 el avea deja 80 de ani şi ne declama poezii compuse pe loc. Era uscat si hîtru şi a căzut cu scaunul, noi copiii izbucnind într-un rîs nebun.
Relaţia omului cu natura este denaturată (asta se numeşte un joc de cuvinte în cerc vicios). Intermedierea banilor, snobismul şi luxul ca ideal al claselor populare împiedică o legătură directă între mediu şi oameni. Lumina lunii nu este folosită, a bea apă din paharul altuia la restaurant e inimaginabil, nu mai poţi să te bucuri de lucrul mîinilor tale, trebuie să îţi adecvezi nevoile la hainele pret-a-porter create de alţii, e ruşine să dormi, trebuie să stai ţeapăn la conferinţe şi concerte.
Omul nu mai este măsura lucrurilor, ci plastilina lucrurilor, trebuie să ia forma unor modele prestabilite, în toate domeniile vieţii, de la sutiene la arhitectură şi de la transport la literatură.

Mic dejun cu portocale încorporate

Astăzi la micul dejun prăjitură sefardă cu portocale şi migdale. Lânga dânsa, bineînţeles cafeluţa pregătită cu măiestrie la ibric. Aspectul feliuţei nu este prea promiţător, deşi m-am străduit...însă gustul citric şi textura hidratată mi-au ieşit ca în descrierea reţetei, pe care o şi transcriu mai jos:

2 portocale medii spre mici
250 g zahăr pudră
250 g făină de migdale (am luat migdale de la piaţa Matache şi le+am rîşnit)
6 ouă
1 linguriţă de praf de copt

Se fierb portocalele timp de două ore. Aşa că e timp berechet pentru a bate ouăle cu zahărul. Cu mixerul de pasat legume se încorporează şi portocalele fierte în compoziţie. Apoi se pun făina de migdale şi praful de copt şi se mai pasează pasta cu acelaşi mixer. Se unge o formă de blat de tort cu margarină sau ulei sau se pune hîrtie de copt unsă şi se toarnă compoziţia. Se coace la 190 timp de o oră. Se scoate din cuptor şi din tavă si se pudrează cu zahăr. Deoarece nu conţine făină de grîu, prăjitura va ieşi puţin apoasă în interior, nu vă alarmaţi deci. Succes!

Soare complet

Astăzi nu este nici un nor pe cer, şi mai e şi baba mea! Parfumul perioadei acesteia de leşinătoare extra timpurie senzaţie de primăvară este Aqua allegoria Tiare Mimosa, de la Guerlain.

Cortina d'Ampezzo

Astă-toamnă am fost la Cortina. De la Veneţia, am luat trenul şi în mai puţin de trei ore peisajul s-a schimbat ca în ziua dintâi. Din platitudinea marină a lagunei venete au răsărit ascuţiţii Dolomiţi, la peste două mii de metri. Care este legătura între Veneţia şi Cortina d'Ampezzo? Am făcut-o chiar eu, pentru că îmi rămăsese o puternică impresie după ce am văzut filmul The Talented Mr. Ripley. Personajele din film ajung şi la Veneţia şi plănuiesc şi o excursie la schi la Cortina, care pe vremea când se petrece acţiunea filmului, în 1959, era o staţiune foarte la modă pentru sporturi de iarnă.

Cortina, ce loc minunat, cu soare portocaliu la apus şi restaurante pline de prosciutto. Casele vechi se alătură democratic blocurilor construite în perioada optzecistă a boomului imobiliar montan. Prin centru curge un torent de culoarea sticlei, bordat de pini. De jur împrejur pe orizont se iţesc stînci exagerate. Are un aer familiar de Valea Prahovei, şi un magazin universal ca cel din Sinaia, numit Cooperativa. Sper deosebire de al nostru, al lor este ticsit de mărfuri de cea mai bună calitate, de la căni de porţelan şi cuţite vînătoreşti, la sutiene La Perla şi pături de caşmir.

Cel mai bine se potrivesc aceste poze cu muzica din film, şi anume Lullaby for Cain, cântat de Sinnead O'Connor.

Alte fiinţe

Ce să mai zici despre celelalte fiinţe de lângă noi, cu perfecţiunea lor grăitoare? Doar să admiri uneia statura, rochiţa şi graţia, altora liniştea şi armonia creată de prezenţă, altuia efigia în piatră naiv lipsită de modestie. Trebuie să le zâmbeşti discret şi să le trimiţi cu gândul un compliment.

Tristeţe şi dezgust

Serghei Rahmaninov a fost cel mai mare pianist al secolului trecut, dar, ca şi George Enescu, e cunoscut mai mult pentru compoziţiile lui. Ce noroc pe noi că n-au murit înainte de inventarea înregistrării sunetului! Nu ştiu dacă se vor mai naşte asemenea muzicieni, pentru că nu mai există sensibilitate muzicală. Interpreţii contemporani cred că tehnica dă valoarea, iar la nivel de mase, se vând nişte zgomote, la radio e un veşnic bruiaj enervant, lumea nu mai cântă şi nu mai e linişte în general, pentru a lăsa muzica să ia naştere.

Lumea intră pe blogul meu la articolul Conversaţii searbede pentru că dau căutare searbede=?. Prin urmare cum să mai citească dacă nu ştiu nici despre ce e vorba.

După 52 de ani în care au rezistat la locul lor, componentele de cupru ale ascensorului din blocul nostru au fost furate zilele trecute. Nici epoca ceauşescu, nici revoluţia, nici mineriadele n-au fost probabil atât de căcăcioase ca anul ăsta 2012 care a ordonat planetele în aşa fel încât să atragă obiectele de alamă. Şi chiar mă minunam, când închideam uşile de lemn ale liftului, ce obiecte frumoase sânt cei doi butoni aurii, lustruiţi de-a lungul anilor de atâtea mâini grăbite să urce sau să coboare. Cei care au furat sunt şi criminali, deoarece în ziua aceea liftul putea să cadă cu cineva (au luat şi părţi din mecanisml de susţinere).

Prin Bucureşti, la magazinele unde mai găseşti haine decente, de bun gust, măsura maximă este 38. Rareori vreo rochie măsura 40 sau mai mare atîrnă stingheră, caracterizată de o urâţenie care o face neeligibilă. Într-unul din aceste butice am vrut s-o întreb pe vânzătoare care este motivul lipsei măsurilor mai mari, dar m-am oprit la timp: ea însăşi avea 1m55 şi 45 de kile, iar în jurul meu clientele erau reprezentate de cîteva fete care se pregăteau probabil să întrebe dacă n-au ceva mai mic de 36. Femeile românce, mai ales aici în sud, au măsuri apropiate de femeile chineze, ceea ce uşurează comerţul.

Într-adevăr, după un timp se observă cum înfloreşte cinismul la cetăţenii care n-au emigrat şi care se ocupă cu scrisul.

Nu parcaţi lângă staţia de troleibuz Berzei

Dacă aveţi drum pe calea Plevnei, nu parcaţi adiacent staţiei de transport în comun Berzei, pe sensul spre gară, pentru că vă ridică maşina cu siguranţă, în cel mai scurt timp. Nu există indicator de "oprire" sau "staţionare interzisă" şi nici cu "atenţie se ridică maşini", ci doar un indicator de "staţie", din acela albastru. Probabil au făcut asta dinadins, ca să poată ridica cât mai multe autoturisme.

Nu contează că mai încolo pe tot bulevardul maşinile sânt dublate şi blochează traseul troleibuzului 85. Interesul cetăţenilor nu valorează nimic pentru stat.

De când a nins, respectiv de aproape o săptămână, troleibuzele sunt blocate sistematic de şoferi care îşi lasă pur şi simplu maşinile parcate pe carosabil, deoarece marginile trotuarelor sint bineînţeles acoperite de troiene. Soluţia şoferilor de troleibuz este să claxoneze minute în şir, ba chiar azi unul a claxonat aproape o oră. Poliţia nu se iveşte deloc, ridicătorii nu au nici o treabă cu situaţii care chiar necesită ridicarea unei maşini. Ei nu ridică decât maşini care nu încurcă pe nimeni, din locuri puţin aglomerate, unde nu vede nimeni cum se poartă cu oamenii şi unde au loc de manevră.

Când mi-au ridicat maşina de lângă respectiva staţie, am ajuns înainte ca ei s-o pună pe platformă. Cu toate că am acceptat să plătesc amenda şi i-am rugat să nu o ia, aceste jigodii au plecat cu maşina mea. Poliţistul care era de faţă nu a mişcat nici un deget ca să îi oprească. Ce rost are să ridici o maşină dacă proprietarul este de faţă? Ridicatul maşinilor este de bun simţ atunci când o maşină e parcată ilegal şi nu poate fi mutată de acolo pentru că proprietarul lipseşte. Dar când acesta e de faţă şi e gata să plătească amenda şi îşi ia maşina de unde a lăsat-o, ridicarea nu se justifică şi nu reprezintă decât un abuz, în scopul jafului, pentru încasarea colosalelor taxe de ridicare.

Aceste societăţi de ridicat maşini terorizează oamenii în stil mafiot, agresează proprietatea lor privată, nu acţionează legal şi sunt mână în mână cu poliţia.

Şi mai există români care nu cred că trăim într-o dictatură! Asta numai la oameni cu mentalitate de sclavi se putea întâmpla.